Impactul in lumea reala a propagandei verzi

Parlamentul European a votat recent in favoarea unui obiectiv de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera in Uniunea Europeana cu 60% pana in 2030, fata de nivelul din 1990. Unul semnificativ mai ambitios in comparatie cu actuala tinta asumata de UE pentru acelasi an, de reducere a emisiilor cu 40%.

Asistam, iata, la un soi de „populism verde”, dupa cum cred chiar unii europarlamentari, care ignora multe din realitatile de pe teren cu potentiale consecinte negative ingrijoratoare in plan economic si in cel al securitatii energetice. Parlamentul va trebui sa se puna de acord asupra tintei cu statele membre ale UE, care sunt divizate in aceasta privinta. Polonia, de pilda, nu este deloc dispusa sa renunte repede la centralele pe carbune, combustibil de care dispune din belsug. Romania, care are si rezerve de carbune, dar si unele de petrol si gaze naturale, este si ea una dintre tarile care pierd cel mai mult in urma implementarii acestui Green Deal dictat de la Bruxelles. Acordul semnat recent cu SUA privind extinderea centralei nucleare de la Cernavoda este parte a unui posibil raspuns la aceste provocari, insa nu trebuie uitat faptul ca reprezentantii curentului ecologist radical doresc sa se renunte in viitor si la energia nucleara.

Masuri de genul celor votate in plenul PE sunt parte a demersului pentru un asa-numit „viitor cu zero emisii de carbon”. Desi campionii acestuia fac trimitere obsesiv la experti si stiinta, discursul lor este extrem de vag atunci cand se intra in detalii. Aceasta viziune utopica „verde” are in vedere un viitor apropiat, in care ne vom baza aproape in totalitate pe energia regenerabila furnizata de panourile solare si turbinele eoline, in care vor exista doar masini electrice, tehnologii care, ni se spune, vor asigura securitatea energetica.

O prima observatie este aceea ca premisa de baza, aceea ca schimbarile climatice sunt determinate in mare parte de factorul uman, e in sine discutabila. Dovezile sunt peste tot in jurul nostru. Fara schimbari climatice semnificative nu ar fi aparut, de pilda, lacurile glaciare care, dupa cum le spune si numele au rezultat prin topirea unor ghetari. Sau, multe localitati care erau porturi cu 2-3 mii de ani in urma, Efesul din Turcia este doar unul dintre exemple, se afla acum la destui kilometri distanta de tarm, in interior.

Fondul problemei nu este daca exista sau nu schimbari climatice, acest lucru este evident. In aceste conditii e de la sine inteles ca trebuie sa se identifice solutii pentru contracararea efectelor negative. La fel, nici un om cu capul pe umeri nu poate sa ignore problema poluarii, iar pentru asta exista deja sau sunt permanent in curs de aparitie noi tehnologii, de la cele care ataca chestiunea risipei de energie sau de apa pana la cele care se ocupa de calitatea aerului. Toate acestea sunt provocari reale pentru care trebuie sa se gaseasca raspunsuri adecvate. Dar acest demers ar trebui facut pe baze rationale, fara a periclita economia sau securitatea energetica.

Daca insa analizam impactul economic al implementarii unor politici radicale de „decarbonificare”, de tipul celui practicat de Joe Biden in SUA, pentru a-i linisti pe alegatorii care se intreaba ingrijorati ce se va intampla atunci cand industriile traditionale, precum cea petroliera, aflate pe lista neagra a „politicilor verzi”, vor disparea. Ceea ce nu se spune insa este ca, cel putin pana acum, puse in aplicare toate aceste politici au avut efecte exact contrare celor anuntate cu mare pompa. De pilda, statul California, controlat politic de democrati, care au implementat politici verzi extrem de agresive, nu doar ca are o electricitate de aproape doua ori mai scumpa decat media din Statele Unite, dar se confrunta cu dese pene de curent.

In ciuda acestor argumente de bun-simt, agenda verde radicala castiga totusi permanent teren, ignorand un alt element cu impact negativ major: chestiunea securitatii energetice. Desi se propaga ideea ca in urma unui astfel de program Uniunea Europeana va scapa de dependenta de combustibili fosili care se afla in afara teritoriului ei, afirmatia este foarte departe de adevar. Din contra, UE va deveni mai vulnerabila pentru ca tehnologiile pe care le promoveaza entuziast, atat cele de producere a energiei din surse regenerabile, cat si automobilele electrice, se bazeaza pe o resursa critica: metalele rare. In numar de 17, acestea sunt componente critice pentru industrii esentiale precum cea de aparare, aerospatiala sau electronica, inclusiv pentru tehnologiile utilizate in producerea energiei regenerabile. Or, China este cea care furnizeaza 70% din metalele rare utilizate pe glob. Beijingul controleaza atat extractia acestora, la ea acasa, dar si in Africa, unde si-a extins controlul asupra majoritatii zacamintelor existente, cat si procesarea. In acest moment, China proceseaza 220.000 de tone de metale rare pe an, de 5 ori mai mult decat se proceseaza cumulat in tot restul lumii.

Un articol aparut recent in Bloomberg discuta despre aceasta situatie in care industrii-cheie din Occident, de la aparare la microelectronica si aerospatiale, depind in mod esential de accesul la metalele rare controlat in mare parte de China. Dupa cum se mentioneaza si in articol, dominatia Beijingului este departe de a fi o intamplare, este rezultatul unei strategii politice de lunga durata. Inca din 1992, liderul de atunci al Chinei, Deng Xiaoping, dadea un semnal in acest sens, spunand ca „daca Orientul Mijlociu are petrol, noi avem metale rare”.

Dupa cum releva un articol aparut in revista stiintifica Nature si un studiu World Bank, „atingerea tintelor agresive de reducere a emisiilor de CO2 impune cresterea cererii de aluminiu, cobalt, fier, plumb, magneziu si nichel cu mai mult de o mie la suta”.

Activistii „verzi” vin cu argumentul ca aceasta dependenta va scadea in timp prin reciclare, in cadrul asa-numitului concept de „economie circulara”. Numai ca, in prezent, rata de reciclare in cazul multor metale rare critice este de sub 1% sau chiar zero in unele cazuri. Sigur, este de asteptat ca rata de reciclare, in esenta un lucru fara indoiala dezirabil, sa creasca in timp. Insa orice evaluare realista, chiar una optimista, arata ca aceasta va ajunge la un nivel rezonabil intr-un interval de timp mult mai mare decat cel impus pentru atingerea tintelor de „energie verde” vehiculate, de pilda, la Bruxelles.

Citeste articolul in intregime aici