Stay Connected

Extra Profit through Smart Energy
Impactul in lumea reala a propagandei verzi

Impactul in lumea reala a propagandei verzi

Parlamentul European a votat recent în favoarea unui obiectiv de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră în Uniunea Europeană cu 60% până în 2030, faţă de nivelul din 1990, unul semnificativ mai ambițios în comparație cu actuala țintă asumată de UE pentru același an, de reducere a emisiilor cu 40%. Asistăm, iată, la un soi de „populism verde”, după cum cred chiar unii europarlamentari, care ignoră multe din realitățile de pe teren cu potențiale consecințe negative îngrijorătoare în plan economic și în cel al securității energetice. Parlamentul va trebui să se pună de acord asupra ţintei cu statele membre ale UE, care sunt divizate în această privință. Polonia, de pildă, nu este deloc dispusă să renunțe repede la centralele pe cărbune, combustibil de care dispune din belșug. România, care are și rezerve de cărbune, dar și unele de petrol și gaze naturale, este și ea una dintre țările care pierd cel mai mult în urma implementării acestui Green Deal dictat de la Bruxelles. Acordul semnat recent cu SUA privind extinderea centralei nucleare de la Cernavodă este parte a unui posibil răspuns la aceste provocări, însă nu trebuie uitat faptul că reprezentanții curentului ecologist radical doresc să se renunțe în viitor și la energia nucleară.

Măsuri de genul celor votate în plenul PE sunt parte a demersului pentru un așa-numit „viitor cu zero emisii de carbon”. Deși campionii acestuia fac trimitere obsesiv la experți și știință, discursul lor este extrem de vag atunci când se intră în detalii. Această viziune utopică „verde” are în vedere un viitor apropiat, în care ne vom baza aproape în totalitate pe energia regenerabilă furnizată de panourile solare și turbinele eoline, în care vor exista doar mașini electrice, tehnologii care, ni se spune, vor asigura securitatea energetică.

O primă observație este aceea că premisa de bază, aceea că schimbările climatice sunt determinate în mare parte de factorul uman, e în sine discutabilă. Dovezile sunt peste tot în jurul nostru. Fără schimbări climatice semnificative nu ar fi apărut, de pildă, lacurile glaciare care, după cum le spune și numele au rezultat prin topirea unor ghețari. Sau, multe localități care erau porturi cu 2-3 mii de ani în urmă, Efesul din Turcia este doar unul dintre exemple, se află acum la destui kilometri distanță de țărm, în interior.

Fondul problemei nu este dacă există sau nu schimbări climatice, acest lucru este evident. În aceste condiții e de la sine înțeles că trebuie să se identifice soluții pentru contracararea efectelor negative. La fel, nici un om cu capul pe umeri nu poate să ignore problema poluării, iar pentru asta există deja sau sunt permanent în curs de apariție noi tehnologii, de la cele care atacă chestiunea risipei de energie sau de apă până la cele care se ocupă de calitatea aerului. Toate acestea sunt provocări reale pentru care trebuie să se găsească răspunsuri adecvate. Dar acest demers ar trebui făcut pe baze raționale, fără a periclita economia sau securitatea energetică.

Dacă însă analizăm impactul economic al implementării unor politici radicale de „decarbonificare”, de tipul celui practicat de Joe Biden în SUA, pentru a-i liniști pe alegătorii care se întreabă îngrijorați ce se va întâmpla atunci când industriile tradiționale, precum cea petrolieră, aflate pe lista neagră a „politicilor verzi”, vor dispărea. Ceea ce nu se spune însă este că, cel puțin până acum, puse în aplicare toate aceste politici au avut efecte exact contrare celor anunțate cu mare pompă. De pildă, statul California, controlat politic de democrați, care au implementat politici verzi extrem de agresive, nu doar că are o electricitate de aproape două ori mai scumpă decât media din Statele Unite, dar se confruntă cu dese pene de curent.

În ciuda acestor argumente de bun-simț, agenda verde radicală câștigă totuși permanent teren, ignorând un alt element cu impact negativ major: chestiunea securității energetice. Deși se propagă ideea că în urma unui astfel de program Uniunea Europeană va scăpa de dependența de combustibili fosili care se află în afara teritoriului ei, afirmația este foarte departe de adevăr. Din contră, UE va deveni mai vulnerabilă pentru că tehnologiile pe care le promovează entuziast, atât cele de producere a energiei din surse regenerabile, cât și automobilele electrice, se bazează pe o resursă critică: metalele rare. În număr de 17, acestea sunt componente critice pentru industrii esențiale precum cea de apărare, aerospațială sau electronică, inclusiv pentru tehnologiile utilizate în producerea energiei regenerabile. Or, China este cea care furnizează 70% din metalele rare utilizate pe glob. Beijingul controlează atât extracția acestora, la ea acasă, dar și în Africa, unde și-a extins controlul asupra majorității zăcămintelor existente, cât și procesarea. În acest moment, China procesează 220.000 de tone de metale rare pe an, de 5 ori mai mult decât se procesează cumulat în tot restul lumii.

Un articol apărut recent în Bloomberg discută despre această situație în care industrii-cheie din Occident, de la apărare la microelectronică și aerospațiale, depind în mod esențial de accesul la metalele rare controlat în mare parte de China. După cum se menționează și în articol, dominația Beijingului este departe de a fi o întâmplare, este rezultatul unei strategii politice de lungă durată. Încă din 1992, liderul de atunci al Chinei, Deng Xiaoping, dădea un semnal în acest sens, spunând că „dacă Orientul Mijlociu are petrol, noi avem metale rare”.

După cum relevă un articol apărut în revista științifică Nature și un studiu World Bank, „atingerea țintelor agresive de reducere a emisiilor de CO2 impune creșterea cererii de aluminiu, cobalt, fier, plumb, magneziu și nichel cu mai mult de o mie la sută”.

Activiștii „verzi” vin cu argumentul că această dependență va scădea în timp prin reciclare, în cadrul așa-numitului concept de „economie circulară”. Numai că, în prezent, rata de reciclare în cazul multor metale rare critice este de sub 1% sau chiar zero în unele cazuri. Sigur, este de așteptat ca rata de reciclare, în esență un lucru fără îndoială dezirabil, să crească în timp. Însă orice evaluare realistă, chiar una optimistă, arată că aceasta va ajunge la un nivel rezonabil într-un interval de timp mult mai mare decât cel impus pentru atingerea țintelor de „energie verde” vehiculate, de pildă, la Bruxelles.

Recent Comments

    Stay Connected

    Instagram Feed

    ×